ARBORELE SACRU PE ÎNTINSUL LUMII
prezentată la conferința din
6-8 august 2010
CIVILIZATIA SI CULTURA DIN SPATIUL CARPATO-DANUBIAN
Adept in Mystery School and
Hermetic Institute of Study, Research, Training and Personal Development
Danci Monica
Arborele este, fără îndoială, unul dintre cele mai vechi, dacă nu chiar cel mai vechi simbol al umanităţii, cultul său având o largă răspândire în lume.
Probabil cea mai timpurie atestare a sa se găseşte inscripţionată pe cilindrii din Caldeea, unii dintre aceştia datând din 4000 î. C. Se pare că deja în acea perioadă venerarea copacului trecuse printr-un proces de idealizare, arborele sacru devenind unul din cele mai importante simboluri ale religiei caldeene.
Pe monumentele asiriene din jurul anului 1000 î. C., figura e din ce în ce mai convenţională şi apare aproape întotdeauna între două personaje care stau faţă în faţă, care sunt uneori preoţi sau regi într-o atitudine de adoraţie, alteori creaturi monstruoase: lei, sfincşi, grifoni, unicorni, etc. Deasupra, e adesea suspendat cercul înaripat, personificând zeitatea supremă.
După o cosmogonie feniciană, citată de Eusebius, “primii oameni au văzut că plantele creşteau din pământ şi le-au considerat zeităţi, aşa că le-au adus ofrande din carne şi băutură.” De altfel, se ştie că în Fenicia, Egipt, Babilonia şi mai ales în Frigia a existat o formă de veneraţie ce avea legătură cu zeităţile intim asociate cu viaţa vegetală şi care s-a extins apoi în Grecia şi Italia.
După mitologia egipteană, marele Osiris a fost originar un zeu al copacului. Se spune că, după ce a fost ucis, sicriul său a fost descoperit într-un trunchi de copac, iar de atunci s-a vorbit despre el ca despre “cel din copac” sau “singuraticul din salcâm”.
În India, prevalenţa cultului arborelui sacru reiese din frecventele referiri din Vede, dar şi din declaraţia lui Curtius după care tovarăşii lui Alexandru cel Mare au observat că indienii considerau copacii drept zei, iar a răni un copac însemna moarte.
Ficus religiosa, care fusese identificat cu suprema zeitate, Brahma, a ajuns să fie cel mai venerat datorită lui Gautama, care a ajuns la adevărata cunoaştere lângă acest copac. De altfel, în reîncarnările sale anterioare, Gautama însuşi pare să fi fost un spirit al copacului de nu mai puţin de 43 de ori.
Această reprezentare primitivă a zeităţii copacului a evoluat în două direcţii: în primul caz, s-a evoluat spre o formă de zeitate asemănătoare omului, copacul fiind îmbrăcat sau sculptat în formă omenească.
În cel de-al doilea caz, pe măsură ce zeul şi-a extins teritoriul sau a absorbit alte zeităţi locale, a fost asociat cu toţi copacii dintr-o anumită clasă, presupunându-se că nu trăieşte doar într-un anumit arbore, ci într-un anumit tip de copac, care a devenit apoi sfânt şi simbolic pentru el. Această din urmă idee s-a dezvoltat în special în religiile din Grecia şi la Roma.
La greci, arborele a fost cel mai timpuriu simbol al divinităţii, fiind reprezentat astfel pe vazele antice, pe tablele de marmură, pe vasele de argint şi pe picturile de pe pereţi. La Dodona, Zeus era invocat în stejarul său sacru. La fel, în Roma antică, Jupiter a fost iniţial venerat în forma unui stejar măreţ care a crescut pe Capitoliu. Artemis era considerată în Arcadia zeiţă a nucului şi a cedrului, iar cultul ei s-a dezvoltat din obiceiul primitiv de a atârna de copac o mască sau o imagine a spiritului vegetaţiei. Emblema lui Apolo a fost laurul. Niciun sanctuar nu putea fi întemeiat acolo unde solul nu era bun pentru creşterea acestuia, iar participanţii la rituri trebuiau să poarte fiecare o cunună de lauri pe cap şi o creangă în mână. Arborele Afroditei a fost mirtul, care avea puterea de a crea şi de a perpetua dragostea, fiind folosit la căsătorii. Atena îşi avea şi ea arborele său special, măslinul.
Folosirea coroanelor, a florilor şi a frunzelor avea şi ea o semnificaţie religioasă. În Grecia, aducătorul de veşti bune era recompensat cu o coroană, iar oaspeţii ospeţelor erau încoronaţi cu flori. Textele sacre caldeene menţionează folosirea crengilor verzi în ceremoniile religioase. La Sărbătoarea Tabernacolelor, israeliţilor li se cerea să se înfăţişeze în faţa Domnului cu crengi. La fel, în Persia şi Armenia se obişnuia să se poarte o creangă la apropierea de zeitate. În Egipt, la înmormântări se foloseau crengi de palmier iar la sărbători coroane de lotus, în timp ce în sculpturile asiriene persoanele ilustre sunt frecvent reprezentate purtând o floare.
În ceea ce priveşte obiceiul de a da copacului o asemănare umană, îmbrăcându-l sau sculptându-i trunchiul în formă omenească, Apuleius afirmă: “Obiceiul călătorilor pioşi este acela ca, atunci când trec pe lângă o dumbravă sau un loc sfânt, să spună o rugăciune pentru îndeplinirea dorinţelor, să ofere cadouri şi să rămână un timp acolo; deci eu, atunci când pun piciorul în cel mai sacru dintre oraşe, deşi grăbit, implor iertarea, ofer o rugăciune şi îmi temperez graba. Căci niciodată un călător nu a fost mai îndreptăţit să facă o pauză religioasă decât atunci când, întâmplător, a dat peste un altar acoperit de flori, o grotă acoperită de crengi, un stejar decorat cu multe coarne sau un fag cu piei atârnate de el, vreaun deal sacru împrejmuit sau un trunchi de copac sculptat într-o imagine.”
În cazurile în care copacul venerat a murit şi imaginea zeului a fost sculptată în trunchiul şi crengile sale după aceea, se credea că bucata moartă de lemn reţinea măcar puţin din puterea atribuită originar spiritului ce locuia în el. Druizii obişnuiau ca, atunci când un stejar murea, să îi ia jos scoarţa şi să-i dea forma unui stâlp, a unei piramide sau cruci şi să continue să-l venereze ca pe o emblemă a zeului.
În aproape toate părţile lumii şi în aproape toate perioadele istoriei, există evidenţe ale credinţei în existenţa spiritelor pădurii sau a spiritelor copacului. Deşi acestea nu sunt întotdeauna foarte clar diferenţiate de zei, diferă totuşi de aceştia prin faptul că sunt adesea neprietenoase faţă de de om, legând alianţe mai degrabă cu copacii, plantele şi animalele. De fapt, atitudinea lor faţă de oameni este direct proporţională cu înfăţişarea lor, care este mai mult sau mai puţin omenească. Se ştie că o mare parte dintre demoni au fost la început spirite ale pădurii sau ale copacului.
Într-un imn babilonian, se invocă ajutorul zeilor împotriva unui demon teribil « a cărui mână este demonul furtunii, al cărui ochi e umbra pădurii ». În Arabia, jinni erau nişte monştri păroşi ce semănau mai degrabă cu fiarele, care aveau puterea de a lua diferite înfăţişări şi care trăiau în apropierea râurilor, sub copaci sau în lacuri. Duhurile fantastice ale deşertului egiptean se ascundeau în copaci sau în obiectele neînsufleţite şi erau temute de păstori, dar şi de vânători. În mitologia greacă şi romană, există o întreagă galerie de creaturi sălbatice ale munţilor şi pădurilor, asociate îndeaproape cu viaţa vegetală : centauri, ciclopi, satiri, sileni, fauni, nimfe, zâne, driade, etc. Poeţii greci din vremea lui Pericle vorbesc despre un întreg trib de demoni ai pădurii numiţi Panes sau Panisci, din care s-a ivit « Marele Pan », care este de obicei reprezentat cu coarne şi picioare de capră, stând lângă un stejar sacru sau lângă un pin şi ţinând în mână o creangă. Dintre legendele medievale, e bine cunoscută cea a lui Alexandru şi a frumoaselor fete din bobocii de floare. În general, spiritele feminine se auzeau cântând şi dansând, dar nu de puţine ori erau înşelătoare. În Neufchatel, exista, de exemplu, « Piatra Doamnei Verzi », pe care tinerii erau sfătuiţi să o evite.
Uneori, spiritul vreunui arbore intra într-o fiinţă umană şi atunci era nevoie de serviciile exorcistului. De exemplu, ţăranii care trăiau lângă Muntele Etna nu adormeau niciodată printe copaci în ajunul Sfântului Ioan pentru ca spiritele ce ies dintre frunze să nu intre în cel care doarme.
Duhurile pădurii din Germania, Rusia şi Scandinavia aveau adesea proporţii gigantice şi luau uneori forma unui animal. Demonul rusesc al pădurii, Ljeschi, deşi putea lua multe forme şi îşi putea modifica statura, apărea în general ca un bărbat îmbrăcat în piele de oaie, uneori cu un singur ochi, căruia îi plăcea să înşele călătorul şi să-l pună în dificultăţi. Ideea sălbaticului pădurilor apare şi în Brazilia, dar şi în India, unde era numit Curupira, în timp ce în Peru exista tradiţia fantomei pădurii.
Există însă o serie de mituri şi tradiţii în care capacul intră într-o relaţie mai intimă cu omul, fie deoarece este reprezentat ca sursă din care s-a ivit rasa umană, fiind în unele cazuri locul în care sufletul se retrage după moarte sau în care o persoană poate fi transmutată, cu trup şi suflet, fie deoarece viaţa unui anumit copac este legată de cea a unui individ sau a unei comunităţi.
Astfel, citim în Edda că, atunci când au fost create cerul şi pământul, Odin şi fraţii săi, mergând pe ţărm, au dat peste doi copaci, care s-au transformat într-o femeie şi un bărbat, pe care ei i-au numit Embla şi Ask. După o legendă iraniană, primul cuplu, Maschia şi Maschiâna, s-a ivit din pământ sub forma unei rubarbe care s-a divizat apoi în două. În alte legende, fiinţele umane sunt reprezentate ca ivindu-se din copac ca şi fructe ale acestuia. În prima carte a Mahâbhâratei, se vorbeşte despre un smochin imens, de crengile căruia atârnă adepţii în formă umană.
Într-un alt tip de mituri ale originii, naşterile individuale au loc direct dintr-un copac, cum este cazul lui Attis, al cărui corp a fost închis de Cybele într-un copac din care a renăscut apoi la venirea primăverii. Într-un stadiu ulterior, aceste mituri s-au dezvoltat în trei direcţii : copacul a devenit nu sursa, ci scena unor naşteri miraculoase (mulţi dinte zeii Greciei s-au născut sau au fost crescuţi la rădăcina unui copac : Zeus sub un plop în Creta, Hera sub o salcie în Samos, etc.), relaţia dintre copac şi fiinţa umană a fost explicată printr-o metamormoză (de exemplu, Lotis, frumoasa nimfă urmărită de Priapus, a fost transformată prin mila zeilor într-un lotus) sau copacul a devenit simbolul fecundităţii (există multe cazuri în care florile s-au ivit din sângele unor persoane care au murit: violeta din sângele lui Attis, zambila din cel al lui Hyacinthus. În alte cazuri, sămânţa miracolului au fost lacrimile, anemonele ţâşnind din cele pe care Afrodita le-a vărsat la moartea lui Adonis).
Anumite legende medievale vorbesc despre trecerea sufletului unei persoane moarte într-un copac, acestea fiind cazuri de metempsihoză. Cea din Cornwall descrie cum, murind de inimă frântă după pierderea lui Tristan, Isolda a fost îngropată în aceeaşi biserică cu iubitul ei, însă la o anumită distanţă de acesta. În curând, din cele două morminte a crescut iederă care s-a înălţat din ce în ce mai mult, până când cele două plante s-au întâlnit pe acoperişul boltit.
O poveste japoneză ne prezintă dragostea dintre un bărbat şi o femeie care, după ce s-au bucurat de mulţi ani de fericire, au murit în acelaşi moment, iar spiritele lor s-au retras într-un pin înalt şi bătrân, care a devenit Pinul Îndrăgostiţilor.
În toate aceste legende, ca şi în multe altele, se remarcă supravieţuirea unor idei primitive despre suflet, după care imortalitatea acestuia era acceptată, însă exista întotdeauna înclinaţia de a-l închide într-un lucru viu.
O altă credinţă derivată din relaţia dintre om şi arbore este conceperea copacului ca interconectat cu viaţa şi soarta unui individ, a unei familii sau a unei comunităţi. În unele povestiri, viaţa persoanei e atât de legată de cea a plantei, încât veştejirea acesteia e imediat urmată de moartea omului. Romanii obişnuiau să planteze un copac la naşterea fiecărui fiu, iar din felul în care creştea acesta să prezică viitorul copilului. Relaţia mistică dintre om şi copac e ilustrată şi într-o veche credinţă germană după care un copil bolnav pus în gaura făcută într-un copac se va vindeca îndată ce se vindecă şi rana copacului, iar dacă copilul moare şi arborele supravieţuieşte, sufletul său va locui în el. În multe sate nemţeşti exista câte un copac pe care sătenii îl priveau ca pe copacul vieţii ce reprezenta întreaga comunitate.
De la astfel de concepţii, tranziţia către perceperea arborelui ca simbol al prosperităţii şi fecundităţii a fost uşoară.
Având rădăcinile adânc înfipte în lumea de jos, lăcaşul misterios al sufletelor plecate în care se afla înţelepciunea şi cunoaşterea viitorului şi fiind adesea locuit de zei sau de fiinţe demoniace, copacului i s-au atribuit virtuţi oraculare. Puterile profetice speciale atribuite stejarului care creştea la Dodona erau explicate prin faptul că rădăcinile sale se afundau mai adânc în pământ decât ale oricărui alt copac, răspunsurile sale fiind interpretate din freamătul crengilor şi din murmurul izvorului sacru din care se hrănea. Arabii care venerau arborii sacri ca lăcaşuri în care coboară îngerii sau jinni, credeau că un bolnav care adoarme sub un astfel de copac primeşte sfaturi în vis pentru îmbunătăţirea sănătăţii.
Una dintre cele mai interesante credinţe referitoare la acest subiect este concepţia larg răspândită a copacului-lume sau a copacului cosmogonic (dintre care cel mai cunoscut este Yggdrasilul scandinavian), care apare la caldeeni, egipteni, perşi, hinduşi, chinezi, japonezi, la rasele din Europa de Nord, dar şi în Noua Zeelandă şi în America. Un imn de origine acadiană prezintă un copac care creşte în grădina din Edin sau Eden în apropierea lui Eridu, un oraş care a înflorit între anii 3000 şi 4000 î. C. Este vorba despre un arbore care se înalţă în centrul pământului, ale cărui rădăcini pătrund în adâncimea abisală a apelor unde îşi are lăcaşul Ea, zeiţa înţelepciunii şi al cărui frunziş susţine cerurile primordiale, umbrind pământul.
Orice articol având ca subiect mitul arborelui sacru ar fi incomplet dacă nu ar aminti tradiţia paradisului sau a grădinii ideale care se regăseşte la aproape toate popoarele antichităţii, şi care reprezintă lăcaşul zeilor, locul în care s-au aflat părinţii omenirii sau tărâmul spiritelor binecuvântate. Tradiţiile timpurii leagă paradisul de un copac miraculos sau de un munte legendar. În tradiţia indiană, grădina Indrei, situată pe Muntele Meru, conţinea cei cinci copaci minunaţi care se iveau din ape, sub care zeii se bucurau de florile luminoase, de fructele ce confereau nemurirea şi de cântecele neasemuite ale păsărilor. A doua concepţie a paradisului ca sălaj al primilor oameni se regăseşte în legenda găsită pe un sigiliu babilonian străvechi a unui alt cuplu originar, cea a lui Maschia şi Maschiâna, care s-au ivit dintr-un copac în Heden, un loc încântător unde creştea copacul vieţii, al cărui fruct conferea putere şi imortalitate. Cei doi copaci mistici ai paradisului biblic îşi găsesc corespondentul în cedrul sacru al caldeenilor care, pe lângă faptul că era copacul vieţii, fiind utilizat în riturile magice pentru a readuce forţa şi viaţa în corp, era, de asemenea, „revelatorul oracolelor pământului şi cerului”, în miezul său fiind scris numele zeiţei înţelepciunii, Ea.
Cuplului primordial Adam şi Eva, care a căzut din Paradis, biserica timpurie i-a dedicat ziua de dinaintea Crăciunului, pomul de Crăciun devenind astfel reprezentarea copacului primordial ce poartă în fructele sale luminile raiului şi acoperă cu crengile sale lumea întreagă, conţinând în el întreaga istorie a venerării arborelui sacru.
Nu am amintit aici decât câteva din liniile de interpretare şi din exemplele care fac din arborele sacru un simbol care trezeşte conştiinţa totală a omului, deschizând-o către universal.
BIBLIGRAFIE:
Eliade, Mircea: Sacrul şi profanul, Humanitas, 1995.
Frazer, James George: Creanga de aur, Minerva, 1980
Emile Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, Antet, 2005
How to apprehend God ?
